După o perioadă în care nu ajunsesem deloc pe munte, aveam nevoie de o gura de oxigen. Aşa că am hotărât să plec, unde altundeva decât, în Cozia. Lucrul special de data aceasta, pentru mine, a fost parcurgerea traseului de unul singur. În primă fază „trupa” trebuia să fie mai mare, iar într-un final am luat hotărârea că oricum nu câstig nimic dacă stau acasă.
Am pornit pe traseu setat cu gândul că trebuie să fotografiez ceva „sălbatic” de data aceasta, dorinţa cea mai mare fiind caprele negre. Pe acestea le mai văzusem cu alte ocazii, dar din varii motive nu resușisem să le fotografiez. Aveam în minte un loc unde să pot merge dimineaţa următoare pentru a sta la pândă ( conta mult si faptul ca nu mai facusem ceva asemănător şi implicit nu stiam la ce să mă aştept, nu stiam dacă locurile alese de mine erau chiar cele mai potrivite ).
Când am ajuns la cabana am mers într-un loc pentru a fotografia apusul. Apoi am luat somn până a doua zi.
M-am trezit cu noaptea în cap, când înca era întuneric. Cu zăpada scârtâind sub tălpile bocancilor şi cu vântul care imi batea în faţă, mă îndreptam către punctul de răsărit. Cam la cinci minute faţă de locul răsăritului era şi punctul unde programasem pânda.
Am fotografiat mai mult pe fuga răsăritul, dar prin asta mă refer că m-am concentrat pe mai puţine elemente decât în mod normal. Cei drept gândul îmi era la altceva… . Dar mi-am asumat riscul şi chiar am reuşit să rămân cu un cadru mulţumitor ( de obicei când alergi după doi iepuri e posibil să pleci cu mâna goală ).
Apoi, până ca lumina soarelui să dezmorţească natura am alergat efectiv către locul pândei. Şi am început să aştept.
Timp de o ora nu s-a întâmplat absolut nimic. Era atât de frig încât nu îmi mai simțeam picioarele, iar daca nu imi vedeam mâinile aș fi putut jura că au căzut.
Soarele deja era sus. Dezamăgit am pus aparatul și trepiedul în rucsac și am plecat la cabană. Am mâncat, am strâns restul lucrurilor ( activitate ce mi-a luat o ora ) și am pornit spre casă.
Nu aveam chef de nimic. Dezamăgire totală ( puteam să mă mulțumesc cu fotografiile de la apus și răsărit, dar nu prea mă ” încălzeau..”).
Traseul spre casă trecea aproximativ prin punctul unde așteptasem zadarnic caprele. Când am trecut pe acolo mi-am zis să mă mai abat puțin ( oricum nu mă grabea nimic ) și să imi arunc puțin ochii pe stânci, poate e ceva.. ( sincer să fiu nu mai aveam așteptări ). Îmi plimbam privirea încolo și încoace, dezamăgit.
Atunci, de nicăieri am auzit un șuierat puternic, sentimentul meu a fost de nedescris când mi-am mutat privirea mai sus și am văzut mai întai două capre și un ied, urmând înca o a patra. Am petrecut cam trei sferturi de oră în compania lor.
Am reusit să suprind chiar și câteva cadre. Întâlnirea pe care am avut-o în acea dimineaţă a fost neaşteptată, pentru câteva minute am uitat chiar şi de ger. Spun neaşteptată pentru că nu mai speram să îşi facă apariţia, dar se pare că răbdarea e crucială în astfel de momente.
A fost pentru prima dată cănd am reuşit să le şi fotografiez, ceea ce face momentul şi mai spectaculos. Cu singuranţă e sursă de motivaţie pentru viitor şi ceva ce voi ţine minte.
Din experiența asta am învatat doua lucruri importante :
– Că trebuie să fii foarte răbdător în astfel de situații.
– Și că e mai benefic să pleci la drum fără așteptări ( lecție pe care o primesc a nu știu câta oară ).
Până la următorul articol, tot binele !