Instantanee Dominicane. Povești de pe insula piraților din Caraibe

Am coborât scara avionului, un colos care parcă abia își trăgea sufletul după istovitoarea traversare a Atlanticului, moment în care umezeala mi-a pătruns în nări. Am transpirat instant, lucru pe care nu l-am realizat pe moment. Mintea îmi era preocupată cu un amalgam de gânduri despre ce urmează.

Câțiva palmieri și un gard viu străjuiau intrarea în „Aeropuerto Internacional de la Romana Casa de Campo”. Ne aștepta o coadă lungă, care începea din exteriorul clădirii. Era cald, foarte cald. Am plecat de la o temperatură de 10-12 grade, în România, și am ajuns la aproape 30 și o umiditate de peste 80%.

Încăperea în care Poliția de Frontieră ne verifica pașpoartele era imensă și semăna cu o sală de sport. Un uriaș ventilator prins în tavan făcea totul mult mai suportabil.

Controlul pașaportului a durat circa trei-patru minute. Ar fi durat mai mult dacă aș fi nimerit printre cei aleși în mod aleatoriu să completeze o declarație Covid-19. Am fost amprentanți și înregistrați, iar în momentul în care a trântit viza cu mesajul „ADMITIDO”, polițistului i-a scăpat un zâmbet de „bienvenidos” pe fața încruntată și serioasă de până atunci.

Eram la căpătul a 12 ore de zbor, pe ruta Istanbul-La Romana. Am pornit din București marți dimineața, iar după nici o oră aterizam în fosta capitală a Bizanțului.

Fiind stare de urgență din cauza pandemiei, am zăbovit mai bine de 12 ore pe „Ataturk Airport”, aeroport care ar putea fi la fel de bine un mall uriaș. Bonus, am avut camere rezervate și în hotelul terminalului.

Deși pandemie, forfota uriașă din aeroport mi-a dat un semnal clar: locuitorii planetei se trezesc din amorțeala ultimului an. Pentru o secundă, dacă nu le-aș fi văzut tuturor măștile de pe față, aș fi zis ca nici n-a fost vreodată o pandemie de Covid-19.

Vânzoleala s-a încheiat târziu, după ora 22:00. Mai avem trei ore până la zborul care urma să ne ducă, în cele din urmă, în Caraibe.
Călătoria până „la capatul lumii” a venit pe neașteptate. Atât de pe neașteptate încât era aproape să o ratez pentru că nu aveam pașaport. A fost gata la mustață. Cei de la Kanal D au organizat un tur pentru ziariști „acasă” la Survivor, show-ul unde se duelează patru zile pe săptămână „famoșii” și „războinicii”.

În afară de vizita pe platourile de filmare (tot reportajul este pe Paginademedia.ro), unde am găsit multă încrâncenare, devotament, pasiune și multă muncă, mai aveam rezervate și alte surprize.

Cu gândurile acestea, despre ce avea să fie, m-a prins somnul chiar înainte să decolăm, la ora 2:00 dimineața. Atât de profund a fost somnul încât m-am trezit la ora 3:00 și aveam senzația că suntem încă în Instanbul, iar din motive care-mi scăpau n-am mai plecat.

Am reușit performața personală să dorm șapte din cele 12 ore.

Așadar, am plecat la ora 2:00 noaptea, iar când am ajuns ceasul s-a dat înapoi: din ora 15:00, după fusul României, s-a schimbat în 8:00 dimineața, ora locală.

Oximoron: Opulența stațiunilor și sărăca Dominicană

Ajunși în resortul în care urma să stăm următoarele șase zile, am fost întâmpinați cu dansuri tradiționale. Oamenii sunt calzi și zâmbesc sincer, chiar dacă e evident că o duc greu.

Marea Caraibilor te întâmpină cu nisipul fin, asemănător lutului, cu palmierii care te feresc de soarele dogoritor și cu apa, cum altfel, limpede și albastră până la exagerare, de parcă cineva ar fi scăpat o călimară cu cerneală în ea.

Cu toate acestea, mai există și o altă Dominicană, cea a oamenilor simpli.

În spatele resorturilor de lux, în spatele plajelor cu nisip fin și apa turcoaz, în spatele opulenței și luxului de pe Instagram se ascunde o țară foarte de săracă.

Am vizitat timp de câteva ore capitala Santo Domingo, unde am găsit oameni care se luptă să supraviețuiască de la o zi la alta.
Turismul este principala sursă de venit, iar pandemia a lovit din plin această ramură. Abia acum își revine.

Deși foarte mulți bani intră în țară, foarte puțini se duc și în buzunarele oamenilor de rând, fără de care turiștii nu ar avea vacanțe minunate.

Nivelul de trai este foarte, foarte scăzut. Salariul minim este puțin peste 180 de dolari.

Oamenii își câștigă pâinea din ce pot. Unii confecționează trabucuri și bijuterii, alții vând suveniruri și cafea, alții cântă.

De pildă, în imaginea de mai jos, este interiorul unui atelier, unde localnicii realizează, manual, bijuterii din argint și larimar, o piatră semiprețioasă turcoaz.

Spiritul Dominicanei

În mod special, unul din multele locuri în care am poposit mi-a rămas întipărit pe retina și pe senzorul aparatului de fotografiat. Un mic atelier de confecționat trabucuri.

I-am deschis ușa ponosită din lemn, ca mai toate ușile pe care le-am deschis în centrul capitalei Santo Domingo, si am lăsat în urma agitația străzii.

M-a izbit un miros puternic de fum, combinat cu amăreala și acreala foilor de tutun.

Într-un colt, chiar lângă intrare, personajul din imagine împăturea, moleșit parcă, cu o relaxare molipsitoare, un trabuc. Am dat o tură de magazin și am început să îi fac poze, timid, să nu-i stric starea.

Am ieșit.

Pentru că grupul încă se învârtea în magazin am intrat din nou. Același miros m-a izbit, aceeași senzație din altă lume, același personaj împăturea trabucuri. Am zărit cu coada ochiului cum și-a aprins trabucul și am rămas perplex.

Urma să aflu că fumatul în interior nu e tocmai ceva neobișnuit. Am reușit să mai trag și câteva cadre, unul fiind cel de mai sus.

Pentru mine acesta este spiritul Dominicanei.

În afară de vizita pe care le-am făcut-o „supraviețuitorilor” din show-ul Kanal D, de interviul cu prezentatorul Daniel Pavel (la fel, îl găsiți pe Paginademedia.ro), am vizitat și alte câteva locuri cel puțin la fel de interesante.

Am mers, cu un catamaran, pe insula Saona, locul unde s-au filmat multe scene din celebrul film Pirații din Caraibe. Am vizitat mici făbricuțe de tutun, cafea și cacao din orașul Punta Cana. De asemenea, am colindat și capitala Santo Domingo. Ne-am bucurat si de plajă, unde am testat cocosul „de la mama lui” și, bineînțeles, de serile dominicane cu o Cuba Libre alături.

Când vine vorba de mâncare lucrurile stau destul de bine, nu excelent, dar destul de bine. Totul e dulce, iar sarea nu prea există (în principal din cauza umidității foarte ridicate), însă experiența gastronomică a fost cel puțin interesantă. De exemplu, n-aș fi crezut că îmi va plăcea banana coaptă. Am mânca pește bun, ananas și frunctul pasiunii în cantități enorme.

La plecare, controlul din aeroport a fost ciudat, dar de înțeles. Fiind o țară cu o rată a criminalității destul de ridicată și controlul a fost pe măsură. Câini antrenați ne-au adulmecat bagajele și a fost nevoie sa completăm mai multe documente. Dacă erai printre ghinioniștii aleși aleatoriu ți se desfăcea inclusiv bagajul de cală, chiar dacă era înfoliat (iar înfolierea nu era ieftină).

Zborul spre casă a durat aproximativ nouă ore, din care am dormit peste șase, iar după însă o noapte in Istanbul am revenit în București.

Vă mulțumesc că v-ați lăsat purtați în această călătorie, mai ales dacă ați ajuns cu lectura până aici. Am scris din motivul pentru care scriu întotdeauna astfel de povești: să împărtășesc și cu alți oameni gândurile și stările prin care am trecut, dar și să nu uit. N-aș avea cum, dar cine știe.